Mama regreta…

Dragul meu baietel… acum ca ai adormit, mai bine spus te-am adormit, in pozitia ta favorita de somn, stand pe o parte covrigel, ca atunci cand erai in burtica, cand m-am intors la treburile mele, am inceput sa ma gandesc la tine…azi dimineata cand erai marait si prost dispus, si tipai ca vrei lapte in timp ce eu trebuia sa o schimb pe surioara ta mai mica, am tipat si eu la tine si te-am repezit  iar tu te-ai suparat si mai tare si n-ai mai vrut deloc sa te imbrac pentru gradinita si ai spus ca te-ai suparat pe mami, iar eu deveneam si mai nervoasa pentru ca aveam un drum lung de facut si nu aveam voie sa intarzii, cardul de pontaj bata-l vina nu ma lasa, si aveam multe taskuri de facut in ziua aceea… cand v-am lasat insa la gradinita ochisorii vostri erau deja tristi,surioarei tale ii tremura barbitza si mai avea un pic si plangea iar tu ai uitat de supararea pe mami si m-ai imbratisat strans, cu toate puterile tale, asa cum faci tu ca sa-I arati lui mami ce barbatel puternic esti si cat de mult o iubesti pe mami…in imbratisarea aceea m-am simtit si eu un copil neajutorat care are nevoie de niste brate puternice si protectoare, de un suras si un cuvant de iubire…insa tu mi-ai spus “si eu te ‘besc”, desi eu nu apucasem sa-ti spun cu voce tare nici un cuvant…

Apoi mi-a parut rau tot drumul spre serviciu pentru reactia mea la prima ora si mai ales pentru faptul ca tu nu aveai de unde sa stii ca imi parea rau…iar drumul spre seviciu este atat de lung, in fiecare dimineata!  Mi-am promis ca voi fi mai rabdatoare data viitoare, voi rezista mai mult tentatiei si ispitelor de a te repezi si de a tipa la tine sau la surioara ta care chiar nu intelege nimica la cel un anisor al ei, si voi fi mamica care am visat mereu sa fiu pentru copiii mei: blanda, iubitoare, rabdatoare, calma, echilibrata, prietena la bine si la greu, inteleapta, mentor si elev… caci mi-a intrat in cap ideea ca si eu ca parinte am multe de invatat de la copiii mei, lucruri simple pe care le faceam si eu des in copilarie si pe care acum, in vartejul ametitor in care ma trezesc dimineata si ma culc seara am uitat sa le mai fac…am uitat cum sa le mai fac si de ce sa le mai fac…de exemplu sa ma trezesc zambind, fara nici un motiv, sa traiesc intre acum si …acum, fara poveri din trecut, fara griji ale viitorului inexistent, sa ma joc cu orice obiect de prin casa  asa cum faci tu si surioara ta, sa rad din toata inima la Tom si Jerry… am trecut cu bine de linia de pontaj, am gandit, calculat, rezolvat taskuri, discutat si scris multe mailuri iar la sfarsitul zilei de birou, m-am intors pe acelasi drum,  care a durat mai putin decat la dus pentru ca m-am grabit sa jung la voi si am mai luat-o din cand in cand pe linia de tramvai asumandu-mi toate riscurile… abia am asteptat sa ajung sa va iau de la gradinita, si cand v-am vazut capsoarele blonde cu zulufi rasarind in capatul scarilor am uitat de toate si v-am luat in brate pe amandoi, desi ma durea spatele si simteam ca ma clatin de ameteala… insa zambetele voastre, iubirea si bucuria voastra erau atat de puternice si de autentice incat ma intareau si pe mine, ma transformau in acea mamica puternica si rezistenta care aveam nevoie sa fiu, ca sa ajung si eu la inaltimea puritatii, iubirii si daruirii voastre sau macar pe undeva pe acolo, prin apropiere…

Iar seara, cand ai inceput sa te certi cu surioara ta pe nu stiu ce jucarie, cand ati inceput sa miorlaiti si sa tipati cand unul cand altul, cand am atins pragul suportabilitatii fonice si neuronale, am uitat de promisiunea din masina, am uitat de regretul care m-a sagetat tot drumul si am inceput iarasi sa tip sa incetati, sa te fortez sa o lasi si pe surioara ta sa se joace cu chestia aia in locul acela in care doreai numai tu sa fii cu tine insuti si cu obiectul acela, desi era dreptul tau la un loc si obiect privat, numai al tau, caci  si mami si tati au nevoia asta, toti oamenii o au, insa in acea fractiune de secunde am uitat si m-am lasat iar condusa de nervi…

Iar acum, cand ati adormit amandoi si e liniste in toata casa (mi se pare chiar ca e prea liniste), ma apuca iar regretul si remuscarile, ma gandesc ca timpul meu cu voi s-a redus infernal de mult la cateva ore dimineata si cateva ore seara, si ar trebui sa ne jucam, sa ne daruim zambete si iubire, sa ne distram si sa ne incarcam cu amintiri frumoasa pentru atunci cand nu suntem impreuna… si m-am mai gandit ca intr-o zi, mami va avea o alta situatie si va putea sa stea cu voi mult mai mult timp, fara sa mai fie incatusata de pontaje, blocaj in trafic, nervi, stres si tensiuni acumulate peste zi, fara sa mai fim nevoiti sa va „parasesc” dimineata si sa va” iau „seara, printre ultimii…

Si cu acest gand incurajator si eliberator, am adormit si eu langa tine, asteptand o noua dimineata…cu toata frumusetea ei…

Fereastra din noi…

Am vrut de mai multe ori sa scriu despre cursul de NLP Practitioner care se va incheia la sfarsitul lunii iulie, insa am tot asteptat sa apara un moment foarte special, care sa le intreaca pe toate celelalte momente, la fel de speciale, ceva care sa-mi dea un impuls care sa treaca peste un anumit prag critic…  si pentru ca de la acel curs au trecut mai bine de 8 zile, si pentru ca in spital unde sunt internata cu fetita mea nu prea am ce face cand ea doarme (eventual doar exercitiul EMDR, insa nu-l pot face la nesfarsit) au aparut si impulsul si conditiile sa scriu  (scriu de mana intr-un caiet si apoi il voi retranscrie pe blog, cand voi avea din nou acces la PC, mi-am propus eu)…

Asadar, suntem in dimineata de sambata, mult soare, multe griji pentru cea mica si un feeling de usurare cand am vazut ca nu mai are febra si deci, semaforul e verde, pot ajunge la curs; din pacate am intarziat, si de data asta, ceea ce nu imi sta in fire, nu suport sa intarzii,  insa la curs mi se intampla frecvent si inca n-am gasit o explicatie… cand am intrat in sala de curs toata lumea era intoarsa cu spatele la usa si scria de zor pe masutele lipite de perete, pe niste biletele, dupa cum am vazut eu tragand cu ochiul… ceea ce m-a facut de altfel sa ezit si sa ma opresc putin… iar in secunda urmatoare s-a auzit un „Buna dimineata, Mirela“ intr-un cor energic si funny care m-a facut sa las la usa toate problemele cu care venisem de acasa si sa intru in lumea lor care era din nou si a mea  indreptandu-ma direct spre Maria –our trainer- (pentru ea voi dedica alt articol, probabil la sfarstiul cursului, pentru ca sunt mule de scris…) Am primit instructiunile si m-am apucat de lucru; practic erau 2 lucruri simple de facut, sa scriu numele colegilor mei de „suferinta“ pe biletele si apoi sa scriu pentru fiecare coleg doua calitati pe care le-am observat la ei de-a lungul cursului si un lucru care trebuie imbunatatit (atentie n-am pomenit de defecte!!!)… super tare… primul gand a fost ca si colegii mei faceau  acelasi lucru si urmatorul ca abia astept sa se termine cursul ca sa citesc acasa biletelele scrise de colegii mei… trec peste ce a urmat, seara m-am luat cu altele si biletelele mele au ramas in plic in interiorul cursului, apoi am dat peste ele cand m-am trezit in acea camera de spital si cautand ceva de citit am deschis manualul de curs… erau vreo 17 biletele, si in acel context erau foarte pretioase.. in primul rand am uitat cat de tare era scaunul pe care stateam, am uitat de mirosul de spital pe care nu-l suport, in al doilea rand era pentru prima data cand primeam un feedback  de la un grup atat de mare de oameni… am citit si recitit si rascitit biletelele, unele lucruri le stiam, le recunosteam si le acceptam, altele erau noi sau diferite fata de ceea ce stiam…esentiala era senzatia puternica pe care o aveam, un amestec de emotie, buna dispozitie, autoironie, instrospectie, nedumerire…

Cateva din lucrurile pe care le stiam sau le recunosc la mine:  ca sunt hotarata (am gasit-o in vreo 3 -4 biletele si e tare adevarata… cand imi pun ceva in minte nu ma mai opreste nimeni si nimic sa-l realizez, sotul meu e uneori ingrijorat din cauza asta), ca trebuie sa am mai multa incredere in mine (da, am constientizat asta si I’m working on that), ca sunt o mamica grijulie (multumesc frumos, cel putin vreau sa fiu si am nevoie de incurajari din cand in cand), ca sunt creativa si cu talent la scris (se va vedea mai ales de acum incolo), ca iubesc ceea ce fac (altfel nu prea o fac bine – logic), ca sunt o persoana deosebita si ar fi bine sa am mai multa incredere in oameni, sa nu ma mai tem ca nu am de ce, mi-a placut foarte mult sfatul (practic este ceea ce trebuie sa imbunatatesc insa deocamdata nu prea stiu cum),  ca trebuie sa zambesc mai mult (I agree), si sa opresc barierele puse de mine (foarte adevarat, daca nu mi-as fi pus atatea bariere oare unde as fi ajuns acum?), ca sunt vorbareata si imprastiata, (uneori da si din pacate ma complac in asta); pe de alta parte, in alt biletel am gasit ca sunt prea linistita, ca trebuie sa vorbesc mai mult si  sa-mi manifest personalitatea (un alt fel de a spune ca sunt introvertita, ceea ce o vorbareata ca mine nu prea reuseste), insa asta m-a pus pe ganduri si m-a facut sa realizez ca de fapt sunt si  una si alta, in diferite contexte, medii, in anumite stari de spirit, cu anumiti oameni… si iarasi un sfat care mi-a prins tare bine, as trebui sa ma pretuiesc mai mult pentru ca am de ce, Da Dumnezeule, cat e de adevarat, cred ca toti ar trebui sa o facem, cat mai mult si mai constant cu noi, cu viata noastra si implicit cu cei din jurul nostru si totul ar avea atata pret incat lumea ar fi intr-adevar o lume mai buna, mai frumoasa…mai precious

Ceea ce  nu stiam era ca sunt echilibrata, este de fapt ceea ce vreau sa ating, nu cred ca am ajuns in punctul asta, insa daca cineva a vazut la mine asta poate undeva se vede ceva ce eu inca nu stiu… deci inca o tema de meditatie intru cunoastere personala (multumesc pentru asta); am lasat spre sfarsit un mesaj suprinzator si revelator pentru mine, pe care l-am mai intalnit undeva, in alt context insa atunci nu i-am dat foarte mare importanta, si anume „construieste in oameni talente“…  de cand eram mica credeam ca fiecare avem cel putin un „dar”, un „cadou de la Doamne, Doamne” il numeam eu, unii s-ar putea sa aiba mai multe, partea proasta este ca multi dintre noi ne nastem cu acel dar si murim fara sa stim ca a locuit in noi atata timp, ca un martor tacut si invizibil, astepand acel click care sa-l scoata la lumina pentru a fi daruit mai departe, si pentru a ne implini… dupa aceste mesaje mi se pare ca intrezaresc prin fereastra prafuita acel gift pe care eu l-am cautat tot mereu in alte parti, mai putin acolo unde este si acum, asteptand cuminte si rabdator, eventual soptindu-mi discret printre camarutele subconstientului „haide, ce mai astepti, iesi odata si indrazneste…indrazneste sa-ti implinesti visele, indrazneste sa fii tu, fara masti de protectie sau de scena, ca nu-i nici un pacat in asta si nici nu ti se intampla nimic rau…“ ideea e ca incep sa inteleg cine sunt, unde sunt in acest moment si incotro vreau sa ma indrept… cred ca este pentru prima data cand stiu, cu adevarat, unde vreau sa ajung, pentru ca stiu, tot pentru prima data, punctul in care ma gasesc… iar daca cumva ma ratacesc gasesc cu siguranta multe busole in jurul meu:-)

Asa ca multumesc colegilor mei de la curs pentru aceste mesaje care m-au indemnat la introspectie, m-au ajutat sa inteleg anumite lucruri, poate chiar sa le si accept; si ca sa inchei si mai frumos, vreau sa scriu cateva cuvinte dintr-unul din acele biletele, cu care ma trezesc de ceva timp, in gandul de dimineata, acel gand pur, inca necolorat de griji, planuri, de ” to do list” (si multumesc muzei care mi le-a daruit) : „esti completa: si iubire solara si ogor roditor si ploaie si vant-invata sa le vezi in tine si ai sa poti sa te daruiesti primind.“

PS in spital am scris in total 3 articole, cu urmatoarea ocazie le transcriu si pe celelalte doua

De vorba cu … mine

Puterea vulnerabilitatii…

Am descoperit ca am un admirator, care din cand in cand, in cate-o pauza la birou, intra pe blogul meu ca sa vada ce a mai scris sotia lui in timpul in care ar trebui sa stea cu copiii, sau sa calce mormanul de rufe devenit munte, sau sa spele vasele care nu se mai termina…am mai descoperit ca citind ce am scris, ma intelege mai bine, ma cunoaste mai profund, la un alt nivel, sau, privit altfel, ma exprim eu mult mai bine, mai concis, mai logic, ceea ce un inginer ca sotul meu cauta totdeauna din cate am obvservat eu, mai ales logica… chiar si acolo unde poate nu e nevoie de atata logica…asa ca mi-am dat seama ca as pierde multe momente pretioase asteptand sa am mai mult timp pentru blog sau cautand subiecte  atragatoare si neobisnuite, cu alte cuvinte sa am un blog perfect, as pierde acele momente, care pot deveni unice chiar si pret de cateva minute, in care as putea sa comunic cu sotul meu, sa-i spun una alta, ce mai e prin capul si sufletul meu, bazandu-ma pe faptul, deja verificat si rasverificat, ca atunci cand ajunge acasa, aproape nimic din ce imi doream sa-i impartasesc nu imi reuseste, si ma gandesc ca si reciproca e valabila, pentru ca nici eu nici el, nu mai avem putere, chef, rabdare la ora aceea si dupa o zi de munca (fiecare in felul sau) sa ne conectam la acele parti mai profunde din noi si sa le descoperim unul altuia, asa ca ne lasam purtati, agatati, tarati de cei doi prichindei care isi cer si ei drepturile lor la afectiune, tandrete, recunoastere, apartenenta…

Cand am vazut/auzit discursul lui Brene Brown despre vulnerabilitate (vezi linkul atasat „Puterea vulnerabilitatii”), am realizat ca aceasta poate fi motivul pentru care eu pot comunica altfel si ma pot face inteleasa intr-un alt mod decat in realitatea cotidiana, sa zicem.. si anume faptul ca pe blog imi pot permite sa fiu vulnerabila, imi pot permite sa fiu vazuta asa cum sunt eu, imi pot permite luxul de a fi imperfecta, chiar daca altii ar vrea poate sa ma vada altfel, stiu eu: sotia perfecta, mama perfecta, prietena perfecta, clientul perfect, angajatul perfect etc…

Pe blog imi pot permite luxul de a fi ingaduitoare cu mine si cu ceilalti, de a ma accepta asa cum sunt si de a-i accepta si pe ceilalti asa cum sunt…… pe blog nu am nici un rol de indeplinit, nu ma poate concedia nimeni, nu ma poate forta nimeni sa fiu altfel decat sunt… I’m enough…nu mai trebuie sa scot sau sa adaug nimic la ceea ce sunt deja, chiar daca sotul meu sau altcineva mi-ar cere sa fiu altfel…am incetat sa mai fiu o perfectionista, am incetat sa mai fiu un monstru al controlului… am incetat sa mai cred ca daca esti vulnerabil si iti accepti imperfectiunea, vei deveni un outsider, un loser…   dimpotriva castigi…castigi un sentiment al propriei valori, castigi curaj, curajul de a trai, de a te lasa surprins, de a iubi, de a te bucura de orice, chiar si de maraitul insistent al baietelului meu care imi cere ceva ce nu-i pot da in acest moment pentru ca presupune sa ies afara la mega imageul de la coltul blocului…

Da, intr-adevar, vulnerabilitatea iti da o anume putere… puterea de a fi tu insuti, no matter what…

Si cand ma gandesc ca tipa asta Brene Brown a pornit in cercetarile ei de la premisa  „if you can’t measure it, it doesn’t exist” asa cum i se spusese la facultate si asa cum crede inca si sotul meu, si cand vad unde a ajuns cu concluziile si raspunsurile ei, atunci ma linistesc cu gandul ca suntem aproape de momentul in care multe din lucrurile care exista in viata noastra, in realitatea noastra si a celorlalti, insa nu se pot masura si nu se vor putea masura ever, devin de la sine inteles, le acceptam pur si simplu, si mai mult decat atata le traim…just like that…

Asa ca sunt de doua ori recunoscatoare celui sau celor care au inventat chestia asta numita blog… odata pentru ca pot sta de vorba cu mine, fara sa deranjez pe nimeni, si a doua oara, pentru ca pot sta de vorba cu sotul meu… si culmea! ma mai si intelege… macar din cand in cand:-)

Coada de la taxe si impozite…si amenzile salvatoare

Astazi a fost ultima zi in care puteai sa-ti platesti taxele si impozitele catre stat la reducere si fara penalizari (desi nu stiu ce s-ar fi intamplat daca plateam de la 2 aprilie, in fine)… si era coada, o coada de cel putin 2 ore…insa ceea ce nu reuseam deloc sa pricep in dimineata asta (probabil si pentru ca era prea dimineata) nu era coada in sine, cu oameni rabdatori, resemnati care nici nu-si bateau capul ca mine sa se intrebe de ce in era internetului si a platilor online sunt nevoiti sa intarzie la birou sau sa-si piarda cateva ore stand la o banala coada la sfarsitul careia mai trebuie sa si scoata bani din buzunar…nu, ma obisnuisem de vreo 2 luni cu ideea ca statul roman nu e pregatit sa-i lase pe cetatenii sai constiinciosi si buni platnici insa pentru care timpul costa mult, sa rezolve o situatie, altminteri anuala, (norocul nostru ca nu e lunara), cu un click distanta; incercasem de cateva ori sa platesc online si ma lasasem pagubasa… (intr-un final am inteles ca imi trebuia un cod pe care finantele ar fi trebuit sa mi-l trimita acasa intr-un plic sigilat impreuna cu scrisoarea de informare asupra taxelor, amenzilor si a unor sloganuri ratacite din bataliile electorale trecute si poate chiar viitoare, who knows?, si care scrisoare inca nu am primit-o desi anul a inceput deja de 3 luni)

Revenind: ceea ce nu reuseam deloc sa pricep la ora 8 dimineata stand in fata agentiei de taxe si impozite de pe Campia Libertatii era de ce de doua luni de zile de cand tot dadeam tarcoale respectivei locatii nu reusisem sa intru in agentie sa-mi platesc ca tot romanul impozitele si taxele, purtand cu mine un plic (intre timp ferfenitat pe la margini de la atat purtat in geanta) in care pusesem chitanta de anul trecut plus chitantele amenzilor incasate in cursul anului trecut, pe baza experientelor neplacute avute in ani anterior din cauza pardalnicelor de amenzi care se incapatanau sa intre in baza de date a finantelor ca sa se dovedeasca singure ca le-am platit); adica in aproape fiecare zi lasata de la Dumnezeu, mai exact din februarie (de obicei la inceputul lui februarie imi platesc impozitele ca sa scap) si pana pe 30 martie, aceeasi lungime de coada (incepusem sa stiu marimea ei inca de cand o zaream prin parbrizul masinii) ma impiedica sa dau curs nevoii imperioase de a plati… statului.

Cauza principala: doi copii mici acasa, o bebelusa si un baietel de doi ani si 10 luni care asteptau sa vina mami cu sufletul la gura, un sot disperat care trebuia sa ajunga la un serviciu unde oricum intarzie mereu fortat de imprejurari externe, si alte cateva motive secundare, din care imi amintesc pe cel cu care plecam iute de acolo, fara macar sa ma mai chinui sa parchez: „las ca trec vineri, nu va mai fi coada asta, se va termina odata si odata”… si uite asa, azi asa, vineri tot asa, miercurea viitoare tot asa, am ajuns la ziua de azi, pe care pot sa o numesc o zi de pomina si o sa o relatez acum  cat mai pe scurt pentru ca toata povesteas s-a consumat intr-o ora si ceva:
m-am apropiat de coada foarte hotarata si sigura pe mine: ma prefac ca nu stiu ce-i cu coada si intreb: buna dimineata, nu va suparati, la ce se sta aici?

-La taxe si impozite…

-Si nu stiti, daca trebuie sa dovedesc mai intai ca am platit amenzile, unde ma duc?

-Tot aici…

-Aha… imi tineti si mie va rog rand? ma duc in fata la nenea care pazeste usa (nu stiu daca ocupatia lui este in COR dar stiu ca isi face meseria cu mare daruire)  sa intreb ca sa nu stau degeaba la coada.

-Nu va suparati, aici pot verifica si amenzile, daca mai apar sau nu in sistem? , veni acelasi invariabil raspuns, cu alt ton insa, ton care m-a impiedicat sa pun si urmatoarea intrebare „daca pot plati cu cardul, ca nu am cash la mine si nici nu stiu cat am de platiti ca inca nu am primit instiintarea”..m-am intors ladomnul amabil care imi tinea rand si i-am spus: -Aveti idee cum ajung la sediul din Lucretiu Patrascanu? nu imi permit sa stau la coada… Imi da cateva indicatii, imi fac imediat o miniharta in cap (noroc ca stau bine la capitoul orientare, deobicei ajung oriunde trebuie sa ajung fara sa stiu exact adresa) si dau sa plec:

-Vedeti ca si acolo e impartit pe strazi si s-ar putea sa nu va lase…

– Am platit si acum 2 ani acolo, stiu sigur ca se poate…

S-au mai auzit niste comentarii, sfaturi cum sa ajung pe L Patrascanu cu autobuzul… insa in cateva secunde am ajuns la masina pe care o lasasem in siguranta insa inca cu emotii (dupa lectia de acum 2 saptamani cand angajatii unei frime de ridicari auto mi-au saltat-o pe motiv ca era ultima masina din sirul de masini parcate pe Calea Plvnei si nu pastrasem 25 de metri fata de statia de autobz) si am zburat spre directia de taxe si impozite de pe Patrascanu… am ajuns in cateva minute, nici eu nu mai stiu cum, am gasit si parcare, ceea ce mi s-a parut a fi un semn bun in conditiile in care acolo e aproape imposibil sa gasesti un loc de parcare, si m-am indreptat la fel de hotarata si sigura pe mine spre o coada (mai mare decat cea din Libertatii) in fata careia se afla acelasi pazitor credincios insa cu alta figura si alt ton… mi-a aratat spre un geam pe care erau lipite 3 pagini cu nume de strazi, am inceput sa o citesc, intai pe sarite, amuzata deja de toata povestea, apoi din ce in ce mai atenta, pentru ca nu gaseam strada pe care locuiam eu si care imi dadea dreptul sa fac parte din acea coada…”deci domnul de la cealalata agentie avusese dreptate… se pare ca anul asta imparteala a fost alta”…

Inainte sa plec invinsa, l-am intrebat pe pazitor unde as putea sa merg sa verific cum stau cu amenzile…. si raspunsul lui fu ca o revelatie:

-Mergeti la etajul 1, in cladirea de langa noi, si mai intrebati acolo la ce camera…

Salvarea mea… imi venea sa alerg, desi nu obtinusem nimic concret… doar permisiunea voalata ca pot sa intru in castelul intunecat ( daca Kafka ar mai trai si ar veni in Romania ar muri de ciuda sa vada asemenea castel in realitate si sigur ar gasi aici in hatisurile sistemului fiscal niste subiecte premium pentru noi romane)

Am intrat si am dat pe holul de la etajul 1 de niste doamne si un domn foarte de treaba care mi-au spus exact la ce camera sa ma duc, si in timp ce o luam pe coridor, ma lua cu ea o doamna la fel de draguta care ma conduse la acea camera, in timp ce eu ii spuneam in viteza problema mea: „va rog sa verificati amenzile din sistem, sa le stergeti daca mai apar, ca am la mine chitantele si sa-mi dati un cod sau ceva sa platesc online, ca de doua luni incerc sa le platesc si nu reusesc sa stau la cozile astea cu doi bebelusi acasa”… am spus toate astea atat de rapid ca nu stiu cat a inteles doamna X din vorbaria mea, cert este ca m-a intrebat „ce strada, a da?…sunteti la mine”, ” ce noroc, zic eu…”

dupa care verifica si imi spune ca nu apar cu nici o amenda, imi zice suma de plata, scrie pe un biletel un cod si apoi imi spune ca se poate duce ea la colega ei sa mi le plateasca… eram apoape sa sar in sus de bucurie cand mi-am amintit ca nu aveam cash la mine fiind credinciaosa pana in ultima clipa sistemului de plata cu cardul (care ma scuteste de multe neplaceri, inclusiv de riscul de a ramane fara cash in cazul in care vreun hot mai atent ar observa ca geanta mea e mai tot timpul deschisa si invita la cercetare)… asa ca i-am spus ca nu am cash din pacate… si dau sa plec, insa intr-o secunda de inspiratie in care m-a strafulgerat gandul ca s-ar putea totusi sa nu mearga plata online chiar si cu acel cod pe care il primeam, ma intorc si ii spun: „insa daca gasesc un bancomat prin zona fug repede si scot”… am primit de la toate colegele doamnei X indicatii unde gasesc cel mai apropiat bancomat si m-am bucurat de solidaritea lor mai ales ca stiam ce imagine au functionarii publici in mintea celor care stau pe la cozi din astea, am fugit intr-acolo, am scos banii, m-am intors tot in fuga si i-am dat… apoi totul a mai durat maxim 10 minute, cu tot cu iesirea din parcare, si i-am multumit doamnei X tot drumul, inclusiv cand am sunat acasa ca sa anunt victoria…si chiar ma gandeam ca daca as fi fost sefa ei deghizata in mamica disperata, as fi promovat-o.

si ultima lectie pe ziua de azi: incep sa cred ca totusi atunci cand cauti ajutor si il ceri frumos, indiferent de la cine, il si primesti… la fel de frumos, indiferent de la cine.

despre mine…

despre mine….

In coltul de pictura…

am primit de la Tamara Pascu si prietenele ei Carmen Muresan si Olivia Mocanu, cateva tablouri pe care mi-ar placea sa le atarn pe peretii locuintei mele lipsiti de culoare si suflet; insa pana atunci m-am gandit sa le asez aici, ca sa-i delecteze pe toti cei care poposesc pe blog, in caz ca vor sa-si traga sufletul la umbra unui copac viu si colorat, sau pe malul unei ape al unui orasel medieval, tacut si cuminte…
cand voi reusi sa invat secretele wordpressului, promit ca le voi atarna frumos intr-o mini galerie de tablouri in care va intra tot ce ne inspira, tot ceea ce ne face sa visam, tot ce e frumos si pur si linistit; e atata zgomot in jurul nostru, incat avem nevoie de aceste picturi,… ca de aer
va multumesc Tamara, Carmen si Olivia pentru energia si frumusetea pe care am primit-o de la voi, privind tablourile voastre…

flori

un prieten

privire de pisica

multe barci

portret

Scrisoare catre invitatii mei…

De data asta mi-e mai greu sa incep… am primit atat de multe feedbackuri de la voi, cei care ati participat la seminarul “Cum sa-ti gasesti un job prin Linkedin” incat ma simt coplesita… si ce feedbackuri! Cu greu ma pot abtine sa nu postez cateva pe acest blog aflat la inceputuri (n-are nici macar o luna deci e mai bebelus decat fetita mea in varsta de 11 luni); dar ar trebui sa va cer mai intai permisiunea si la ora asta e cam tarziu
Va multumesc tuturor, pentru participare, pentru deschidere, pentru intrebarile voastre, pentru ca dincolo de emotiile mele si lipsa totala de experienta (iar aici multumesc lui Extreme Training ca si-a asumat acest risc, putine firme ar aduce pe cineva sa prezinte un seminar cu experienta 0 si cu emotii cat casa), lipsa unui timing adecvat si a unei structurari mai logice a ceea ce am vrut sa va impartasesc (share), voi ati inteles de fapt mesajul meu si ceea ce am vrut sa obtin prin acest seminar: am dorit sa plecati cu niste raspunsuri si cu o noua atitudine vis-a- vis de posibilitatile incredibile de relationare si interactiune in mediul profesional si business pe care ni le ofera astazi networkingul si platformele de social media.
Da, cred cu toata convingerea ca aceste platforme pot schimba tot acest sistem rigid si invechit de recrutare si nu numai, si partea cea mai frumoasa e ca accesul e gratuit sau cu costuri foarte reduse, astfel ca toata lumea sa isi permita sa se conecteze, sa socializeze, sa schimbe informatii valoroase, opinii, experiente, idei de afaceri, sa intrebe, sa ajute, sa dea un sfat, sa raspunda, si nu in ultimul rand sa schimbe ceva, indiferent ca e vorba de un job, o intreaga cariera, un business start up, etc. Si asta se va intampla numai daca ne implicam fiecare din noi si indraznim sa fim mai mult decat cateva pagini ale unui CV care nu spun nimic de fapt despre omul din spatele acelui CV, despre viziunea, valorile, aspiratiile, talentele, experientele, pasiunile, dorintele si nevoile sale.

Am vrut ca dupa acest seminar sa plecati cu dorinta de a va crea propriul brand, un brand autentic si care va defineste in totalitate si de a-l face cunoscut lumii intregi. Iar atunci nu vom mai fi nevoiti sa “asteptam” saptamani sau luni intregi o invitatie la un interviu, sau sa trimitem aplicatii care sunt destinate sa ajunga intr-un recicle bin, pentru ca adevarul e ca sunt prea multe, mult prea multe aplicatii pentru a putea fi procesate de un om sau doi oameni cati sunt intr-un departament de HR, ci “afland” cine esti tu, ce poti tu sa faci si sa oferi, sa fii tu cel cautat si de ce nu, sa astepte ei sa vii la o discutie pentru a afla daca tu esti omul potrivit pentru ei; iar locul potrivit va fi atunci, cu adevarat, numai alegerea ta. Iar social media asta face pentru noi toti: “spread the word”, ca un virus si ajunge in cele mai nebanuite locuri, la cine nu te gandesti.
Suna poate cam suprarealist in conditiile actuale, dar cativa oameni au reusit, (am aratat exemple la seminar), deci se poate; fiecare om este unic in felul sau si are foarte multe de spus si demonstrat; de multe ori trebuie insa ca fiecare sa descopere toate astea mai intai in interiorul lui, apoi va fi in stare sa arate si celorlalti cine este si de ce este in stare. Iar in loc de un CV sau in paralel cu un CV, cum preferati, sa trimitem unui angajator o prezentare autentica despre noi si tot ce ne reprezinta, sau un link catre blogul nostru, catre profilul de Linkedin, orice care sa arate cine suntem…iar daca vom primi si feedbackuri la actiunile noastre de auto-promovare, atunci putem spune ca suntem pe drumul cel bun.
In prezent cati dintre noi primesc un feedback relevant si concret, in afara de cel mult: “din pacate nu corespundeti cu cerintele postului, va contactam cand mai apar alte oportunitati”, dar si acesta este foarte rar… Stiu, recrutorii au si ei timpul limitat, dar nu ma refer la un feedback trimis tuturor aplicatiilor sau dupa fiecare interviu, ci acolo unde persoana respectiva se incadreaza foarte mult in cerintele postului si ramane cu multe intrebari si nedumeriri (“Unde am gresit?” “ De ce nu eu?”)
Si am mai vrut sa va deschid o usa catre un alt drum la care nici eu nu ma gandisem cand ma aflam in situatia de “angajata la o multinationala”: sa am un business nu numai din care sa traiesc ci pe care sa il creez de la 0, dintr-un vis, dintr-o pasiune, dintr-o viziune, dintr-o idee, care pot parea la inceput ireale insa tocmai elementul ce tine de fantastic iti poate da o energie incredibila pentru a reusi in cele din urma: “A goal is a dream with a deadline!” Un business in care sa fim in ce pozitie am visat noi: sales manager, marketing manager, chief accountant, coach, trainer, orice, pentru ca tu vei fi acolo deoptriva angajator si angajat, in intregime responsabil de ceea ce faci. Este misiunea ta sa dezvolti acel business iar daca dai gres sa o iei de la capat sau, de ce nu, sa iti cauti din nou un alt job, avand in spate insa un background valoros, o experienta pe care nu ti-o poate lua nimeni.
Sa dai/share, (de exemplu daruind informatii vei dobandi experienta cum a fost si cazul meu la seminar si acest lucru e valabil pentru orice daruiesti, nimic nu se va pierde), sa ceri (sa inveti sa ceri la modul prietenos, diplomat, elegant, “asking for an advice”, fara sa fortezi pe nimeni) si sa multumesti (pentru orice lucru, oricat de mic si neinsemnat), cam astea ar fi lucrurile de baza cu care am pornit eu in aventura mea pe Linkedin (si urmeaza si celelalte platforme, sunt multe de explorat) si pe care le-am shareuit cu voi, din toata inima. Asa ca va multumesc pentru tot si aici intra timpul pe care l-ati dedicat, participarea voastra activa cu intrebari, exemple din experienta voastra, sfaturi, feedbackurile care sunt pentru mine de mare pret si de mare folos si m-as bucura sa va vad pe pagina de pe Linkedin in randul “top influencer of the week” si chiar mai departe
Astept in continuare invitatiile voastre de conexiune pe Linkedin (am primit deja cateva si va multumesc) iar pentru orice intrebare, nelamurire, etc, stiti acum unde si cum sa ma gasiti.
Keep in touch
Mirela

7 motive ca sa mergi la FHT

am pus in practica sfatul primit de la Marian Rujoiu intr-un post de pe blogul sau „incearca ceva diferit timp de 30 de zile” si care vine de la un inginer Google, Matt Cutts http://www.marian-rujoiu.ro/sfat-practic-incearca-ceva-diferit-timp-de-30-zile/#comment-2170

merita vazu
de o saptamana asta fac, si deja se vad niste rezultate iar sambata a fost unul din ele…
sambata asta am fost la FHT…

FHT este un salon de coafura… la prima vedere s-ar putea sa va ganditi ca e un salon de coafura ca toate celelalte si s-ar putea sa ziceti in sinea voastra ca nu va intereseaza subiectul (mai ales pe barbati desi sunt si tipi care merg la FHT din ce am vazut eu)
ceea ce stiu sigur e ca FHT e un loc mai special, ca ajungi acolo ca o gasca plouata, stearsa, imbufnata, stresata (cel putin asa a fost la mine) si pleci ca o caprioara (ca sa pastram tot comparatia cu lumea animala) zburdalnica, frumoasa, bine-dispusa, relaxata etc, etc…
asa ca m-am gandit sa scriu cateva motive care m-ar face sa ma duc acolo din nou, astfel ca data viitoare cand ma mai simt in prima stare sa fac ceva diferit…
1. Radu, zis si „tatucu” de catre ucenicii lui nu este un frizer asa cum modest se considera, si nici hair-stylist (pentru ca tunsoarea lui mi-a stat bine luni intregi ceea ce cand am fost la hair-stylisti nu mi s-a intamplat) este un MAESTRU… nu stiu cum invarte el pe acolo instrumentele de taiat, mai ales ca mai glumeste si spune ca nu stie sa taie drept, dar ce iese din mana lui e „oau”… cam asta am putut sa zic eu sambata…iar sambata am incercat ceva diferit precum in sfatul de mai sus si i-am spus ca vreau sa fiu roscata (de mai bine de 10 ani nu ma mai vopsisem si preferasem sa fiu naturala…dar firele de par albe parca nu prea mai aratau asa de natural…)
a urmat apoi o lunga conversatie pe aceasta tema si urmeaza motivul

2. ce fel de nuanta, ce vrei sa iasa, cat de conservatoare esti, fara decolorare… cu decolorare…
ai mai fost asa… parul ramane lung sau nu…si multe alte intrebari si raspunsuri pe care nu mi le mai amintesc cu claritate, dialogul era atat de intens, rapid si concentrat ca nici nu aveam timp sa ma gandesc prea mult… cred ca Radu nu a facut vreodata NLP, la el este un NLP nativ sau insusit prin experienta si lucrul cu oamenii insa a facut un raport extraordinar si din niste elemente verbale si non-verbale si-a dat seama cu atata exactitate ce imi doresc si am nevoie ca la sfarsit am ramas blocata cu privirea fixata in oglinda (si cam aceeasi privire a avut-o sotul meu cand m-am intors acasa)… iar dupa conversatie…

3. a urmat un sir rapid de comenzi, din care nu intelegeam nimic, „3/4, 15 cu 7, 20 cu 4, pentru radacina, 20 cu 3, 20 cu 5 pentru varfuri…, mergem pe nuante deschise, Vali si Cata vopsiti, Dani fa o fisa doamnei,(s-ar putea sa nu fi retinut toate numele, din pacate) etc… da? hai la treaba, sa ne organizam”, si in secunda urmatoare o armata de ucenici a inceput treaba exact cum li se spusese sa faca; apoi Radu s-a dus sa converseze cu urmatoarea clienta si mai venea din cand in cand sa vada daca comenzile sale erau in grafic:-)…stilul asta, in care toata lumea are de indeplinit un rol foarte clar stabilit, prin rotatie si ordonat, face ca la FHT sa nu stea nimeni sa astepte cu orele pana se ocupa cineva de tine… totul e pe banda rulanta, nimeni nu sta degeaba si nu face ceva aiurea, toata lumea e tratata la fel, indiferent ca e VIP sau ordinary people like me…n-am stat niciodata sa astept sa se ocupe de mine cineva… nici macar 15 minute…iar daca mai erau pauze scurte intre spalat si uscat, erai invitat la un

4. ceai, cafea, apa… din partea casei; am incercat ceaiul si e tare bun, iar atmosfera de pe acolo si mai si: glume, muzica, cate o remarca, o intrebare, cate o clienta mai povesteste ceva, se danseaza asa scurt, cate-o schema, doua, lui Radu ii place mult sa danseze si sa cante, mai fredoneaza cate o frantura din melodia de la radio; e atata voie buna, energie(chiar daca ucenicilor sau lui Radu ii cad ochii in gura de somn din cauza partiului de azi noapte:-)), si optimism ca e imposibil sa nu te molipsesti… si sa nu pleci altfel de acolo, ca de la o cafenea in care ai avut good time cu prietenii…iar cand pleci,

5. inveti regula casei, anume ca nu se primeste bacsis, este o cutie la intrare, daca vrei, poti sa lasi ceva ca sa te simti bine, cum vroiam eu… pentru mine e super ca pot plati cu cardul, si ce este cel mai fain nu este scump…este chiar ieftin, pentru ca desi este un salon din Victoriei, preturile sunt la acelasi nivel cu cele de la saloanele din cartierul meu de la parterul blocului…
6. last but not least, salonul este si scoala, pentru ucenicii care se perinda pe la Radu ca sa invete meserie… dincolo de faptul ca acestia chiar au ce invata si de la cine invata pentru „a fi intr-o zi pe picioarele lor”, scoala aceasta poate fi un model de business pentru toti cei care au o afacere si se simt in stare sa faca asta pentru tinerii din ziua de azi aflati si ei ca si generatiile trecute in cautare de modele, consiliere, practica la locul de munca… nu cred ca oricine poate sa faca ce face Radu Serban, dar sunt destui care ar putea si nu o fac…din diverse motive…nu insistam
7. a si era sa uit de masajul din timpul spalarii, e ata de lung si fain, ca la un moment dat te saturi, glumesc…nu ai cum sa te saturi dar e lung si profi, chiar daca e facut de un ucenic…

si cam atat despre sambata mea speciala…inutil sa descriu starea in care m-am intors acasa la sotul meu si cei doi kids, pentru ca nu as gasi cuvintele potrivite:)
multumesc si parintilor mei socri de la Brasov, cu banii trimisi de ei pentru ziua mea am incercat sambata asta un lucru diferit si culmea… mi-a si iesit:)

PS am uitat sa spun: nu m-a pus sau „platit” nimeni ca sa scriu despre tema asta; pur si simplu mi-a placut prea mult acolo ca sa nu ma duc si alta data, cand voi putea si in plus mi-ar placea sa incerce si altcineva experienta asta… si daca e cum am povestit eu, sa-mi spuna:-)

Scrisoarea de intentie… mai este un „must”?

ma tot  gandesc in ultima vreme la scrisorile de motivare,  cover letters, letter of intents sau cum li s-o mai spune; am inceput chiar sa ma indoiesc de oportunitatea si necesitatea lor; dincolo de faptul ca majoritatea invitatiilor la interviu au venit din acele locuri unde am aplicat doar cu CV sau profilul de pe Linkedin, ceea ce ar putea fi o simpla coincidenta, ma gandesc ca totusi undeva sau ceva nu funtioneaza… as vrea sa clarific de la inceput, scrisorile mele de intentie erau 100% productie proprie, sau hai sa zicem 95% daca lasam la o parte prima propozitie si ultima de incheiere si salut. Si tocmai din cauza acestei intense personalizari imi luau cateva ore, timp in care mai „googleleam” dupa cuvinte cheie ca sa aflu mai multe despre firma, produse, piata, mai visam imaginand-mi cum as arata sau ce-as face daca as fi deja acolo, in acea pozitie etc… cert e ca dupa munca mea de creatie, ma simteam multumita si ma asteptam sa am si rezultate… si iacata ca nu erau; mai trebuie sa clarific ceva, 99% din aplicatii au fost relevante cu profilul meu (Product Manager /Marketing Specialist pentru ca cele doua domenii sunt inrudite, de cateva ori am trimis pentru Social Media Manager pentru ca asta visez sa ajung insa se pare ca nu am experienta relevanta conform cerintelor din profilul postului). Si asta pentru ca respect timpul recrutorilor, de altfel am o mare admiratie pentru lumea HR-ului (am sa scriu alta data de ce)…singurul element care era diferit sa zicem era domeniul…iar aici incepe o alta discutie, pe care o las tot pentru data viitoare caci altfel ar fi prea lunga aceasta postare: as intreba doar atat, cat de usor ar fi sa invat sa vand ciocolata dupa ce am vanduti ani de zile cazane pe lemne si incalzitoare… mai ales ca ciocolata imi vine sa o mananc si in somn daca as putea…

revenind, incepandu-ma sa ma indoiesc de utilitatea acestor cover letters am luat definitia si am intors-o pe toate partile: bun deci intr-un cover letter trebuie sa explic intentia sau dorinta mea de a lucra in acel loc, ce ma face sa cred ca sunt potrivita sau chiar mai buna decat altcineva pentru acea pozitie, care sunt avantajele pe care le-ar avea respectivul angajator daca ma alege pe mine si nu pe altcineva, practic ar trebui sa raspund intrebarii de ce vreau acel post (argumentatie bazata pe experienta, skilluri, educatie, intr-un cuvand TRECUT) si eventual cum as proceda daca as fi acolo (POTENTIALITATE, VIITOR); daca gresesc, va invit sa ma corectati. Deci intr-un cover letter avem doua dimensiuni: trecut si viitor. Si unde este prezentul? Trecutul are importanta lui la o angajare (si depinde mult si de job) dar cat de autentic poate fi in comparatie cu prezentul? adica ai facut acel lucru, atunci, in acele conditii, ai luat acele decizii determinat de context, de inspiratie, de atitudine, de tot ce vrei, dar crezi ca ai putea sa faci la fel la un alt loc de munca, intr-un alt context, cu o alta atitudine ect? cine ii garanteaza viitorului tau angajator ca vei reactiona la fel de bine (sau de rau) intr-o situatie similara, intr-o alta pozitie, context etc. Ce vreau sa spun este ca experienta este importanta, nu neg asta, totusi ea nu poate garanta nici mie, cadidatului,  nici viitorului angajator ca voi fi la fel de bun ca atunci, sau cel mai bun… eu nu m-as mai baza pe trecut, desi stiu ca multi dintre noi o facem, si mai ales pentru HR experienta acumulata din trecut e poate singurul criteriu de departajare… iar viitorul? viitorul este si mai incert; singura certitudine este prezentul; ce pot sa fac ACUM, eu Mirela D pentru tine, sa zicem Heidi Romania; cum pot aduce experienta mea din trecut, potentialul meu din viitor ca sa fiu ACUM acel Product Manager de care tu ai nevoie. Iar pentru ACUM, nu ai nevoie de un cover letter, ai nevoie de o intalnire face to face, in care sa fii tu insuti, cat mai autentic cu putinta, pentru ca altfel nu pacalesti doar angajatorul, ci mai ales pe tine, si s-ar putea ca dupa ce obtii jobul, la nici jumatate de an sa-ti dai seama ca nici acolo nu e locul tau si o vei tine tot asa, intr-un cerc al cautarii si schimbarii, punand vina pe toti cei din jurul tau, in afara de tine… pentru ca nu ti-ai pus cu adevarat intrebarea: chiar vreau acel job? ma implineste?…

e  adevarat ca nici la un interviu nu iti poti da seama exact ce te asteapta, nu ai de unde sa stii; si nici angajatorul nu stie, chiar daca iti da sa rezolvi probleme cu calculatii de marja si profit; de aceea consider ca trebuie sa fii autentic, sa te aduci pe tine in prezent, cu tot ce ai acumulat  si sa vorbesti deschis cu angajatorul, pentru a pune in prezent o baza mai solida pentru viitoarea colaborare. Si mai sunt si alte tooluri ajutatoare: pe Linkedin daca accesezi apliccatia „Slideshare” poti sa-ti faci o prezentare a ta,  si repet din nou cuvantul, autentica, care sa te defineasca si sa-l ajute pe angajator sa vada daca esti omul potrivit la locul potrivit; toti vrem sa fim omul potrivit la locul potrivit, dar nimeni nu face nimic sa o puna in practica; ne mintim unii pe altii, unii sunt chiar experti in a minti frumos si din cele 300 de CV-uri trimise unui angajator pun pariu ca 250 sunt trimise de oameni nemultumiti de locul de munca, de viata lor, de tot si de toate  si care cauta schimbarea acolo unde nu exista… poate doar 50 sunt cei care intr-adevar nu au un loc de munca sau traiesc cu nesiguranta ca maine s-ar putea sa-i dea afara din cauza desfiintarii postului (deja am inceput sa urasc aceasta sintagma „desfiintarea postului”, si o sa scriu si despre asta) si atunci trebuie sa-si caute alt job; iar eu daca as fi in locul recrutorului nici nu m-as deranja sa ma uit la aplicatiile celor care se afla in continuare vanatoare de joburi, „anul si jobul”… si culmea ca unii au devenit experti in asta si tot ei castiga poate cele mai multe pozitii…atentie ca nu am generalizat, am folosit unii, poate, unele…

Apropo de ciocolata, si de Heidi, mi-as fi dorit tare mult sa ajung acolo, inainte chiar sa aplic oficial pe bestjobs, incepusem sa ma gandesc la tot felul de idei de promovare, mesaje de comunicare, campanii in social media… chiar am exagerat in dorinta mea, si pentru ca pe bestjob se stransesera peste 600 de CV-uri daca nu ma insel, am luat Linkedinul, l-am cautat pe GM de la Heidi Romania, si i-am scris;  si sa nu va imaginati ca aflasem de undeva adresa lui;  nu, i-am construit-o plecand de la adresele de email aflate pe site, cel de office si ale unor angajati pe care i-am gasit dand pe google cautari, apoi l-am invitat in reteaua mea de parteneri si i-am scris un fel de mini cover letter; am primit accept si doar atat, dar pentru mine a fost un succes; oau! aveam in reteaua mea un GM! e ceva, nu?…apoi am invitat in reteaua mea de parteneri pe cei din HR de la Heidi, si am avut surpriza placuta sa primesc un mesaj ca sunt in cautarea unui Product Manager, ca au vazut profilul meu si ca ma invita sa aplic trimitand und CV si o scrisoare cu tema „Why Heidi”… deja le trimisesem pe bestjobs, dar am mai scris-o o data, cu mai multe completari si mai inspirationala din cate mi s-a parut.. guess what?… no reply, no phone, no nothing… am inceput sa recitesc scrisoarea, am inceput sa ma indoiesc de toate si de toti inclusiv de mine si de capacitatea mea de a comunica cu cei din jur; (iar in paranteza acest blog este o provocare pentru mine ca sa vad daca e intr-adevar asa; sau ma rog astept eventual o parere de la un guru in blogging si social media cum ar fi Cristian Manafu si apoi mai vedem; daca el va citi vreodata chestiile astea si imi va spune, „ai o problema, da „delete” si pleaca,valea, poluezi blogosfera si asa cam rarefiata”:-, atunci ma las de blogging, desi abia am inceput) … poate ca nu mai gandesc normal,desi credeam ca pentru un PM e chiar indicat sa fie cu out of the box thinking… apoi sa fie din cauza ca m-am ocupat de cazane si boilere si nu de ciocolata? Mai sa fie; atunci sunt condamnata sa fac numai asta?; de ce se presupune ca nu as putea face si altceva,  si cu mult mai bine?… o sa scriu un articol dedicat acestui subiect, ca am multe de spus…in fine, ma gandesc sa public scrisoarea mea „Why Heidi” aici pe blog… la un moment dat, poate ca mi-ar prinde bine un feedback obiectiv venit de la cineva care imi poate raspunde intrebarilor… indoielilor…

si uite asa, de ziua mea ( de data asta e de nastere, data trecuta, cand mi-am deschis contul era ziua tuturor mamicilor si femeilor) mi-am mai facut un cadou, si sper ca intrebarile mele ajung undeva si se reintorc de unde au plecat, dar sub o alta forma, de raspuns…dar pentru asta chiar trebuie sa imi cosmetizez blogul, sa arate a blog…pana atunci il arat doar verisorului meu de la Constanta care tocmai m-a sunat sa-mi spuna La Multi Ani si eventual sotului meu, care o sa-mi spuna „ca-s plecata cu sorcova:)”

Mirela

cuvinte de inceput…

In sfarsit, dupa multe, prea multe ezitari am ajuns pe blogul meu… si pentru ca se apropie 8 martie, il consider un cadou pe care mi-l fac mie si tuturor mamicilor, doamnelor si domnisoarelor din lumea asta

blogul face parte dintr-un plan mai mare la care ma gandesc de ceva vreme si trebuie sa recunosc ca mi-a luat mult timp si mi-a trebuit mult curaj ca sa incep. De la acespt punct insa ar trebui sa fie mai usor, mai natural: Aller Anfang ist schwer… a fost prima mea lectie de germana si prima data cand am realizat ca dupa ce treci de Anfang (inceput), devine mult mai simplu… si asa a si fost

prima piedica a fost gandul ca daca vrei sa ai un blog, trebuie sa ai motive bune ca sa scrii si mai ales ce sa scrii, cui si cum; si trebuie sa te pregatesti dinainte, sa-ti faci bine temele, sa incerci sa nu superi sau sa jignesti pe nimeni, sa imparti lucruri interesante si sa ajuti oamenii; ei bine acest gand m-a oprit de cel putin 10 ori sa dau sign up, desi am tot cautat info despre blogging, am tot citit bloguri… mai ales la partea „sa ajut oameni” ma blocam, in primul rand pentru ca nu reuseam sa ma ajut pe mine, d-apoi pe altii; insa acum am rezolvat partea cu ajutatul de sine si am suficient curaj sa spun ca sunt in masura sa-i ajut si pe altii, sau macar sa-i invat sa se ajute… pana la urma asta cred ca este esenta bloggingului, altfel as fi putut ca in copilarie sa scriu jurnale intregi de intrebari fara raspuns, discutii aprinse si imaginare cu diversi scriitori, personaje, colegi, parinti (in jurnal aveam totdeauna curaj sa vorbesc ce vreau si cum vreau cu oricine, indiferent de statut); pentru mine bloggingul este un drum cu doua sensuri, o intrebare care primeste totdeauna un raspuns, o mana intinsa cuiva in nevoie, un cuvant bun si sincer spus cuiva care are nevoie de el…

e adevarat, pana descopar eu toate taburile de pe aici o sa mai fie nevoie de timp… dar cine se grabeste si pana la urma nu-mi ia nimeni capul…

deocamdata atat, La Multi Ani!, deja e trecut de 12pm, deci e ziua noastra!

8 martie 2012

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.